COMUNITATEA EVREIASCĂ

Din cauza distrugerii arhivelor reconstituirea trecutului evreilor din oraşul Oradea în epoca medievală este aproape imposibilă. Prima menţiune privind prezenţa evreilor în oraş datează din anul 1715. În anul 1722 a luat fiinţă comunitatea evreiască din Oradea. În anul 1731 se înfiinţează Chevra Kadişa (Confreria Sacră), al cărei act de întemeiere este semnat de 68 de enoriaşi. Întrucât membri Confreriei puteau fi – după cum rezultă din testul actului de fondaţie, păstrat până azi – numai acei bărbaţi care dădeau dovadă de o viaţă familială şi socială exemplară şi de un înalt spirit de sacrificiu, presupunem că numărul evreilor în această perioadă pe teritoriul viitorului oraş Oradea Mare, era deja apreciabil.

Conform unei conscripţii din anul 1735 evrei din Oraşul Nou şi Olosig erau veniţi pe de o parte, din Moravia şi Cehia şi într-o mai mică măsură din Polonia. Această imigraţie din cele două direcţii a purtat în sine viitoarea scindare a comunităţii evreieşti din Oradea din a doua jumătate a secolului următor. Olosigul a manifestat toleranţă mai mare faţă de evrei decât Oraşul Nou. Acesta din urmă fiind profilat pe meşteşuguri şi comerţ, avea şi magistratura alcătuită mai ales din meseriaşi şi comercianţi, care vedeau în evrei o concurenţă nedorită. În 1740 se stabilesc în Olosig familiile Hönigsberg, Michel Fr. (Mihelfy), Puliczer şi alţii, ai căror urmaşi au avut un rol important în viaţa economică, intelectuală şi socială a oraşului Oradea până la deportarea evreilor din anul 1944. În 1742 o patentă imperială a adus unele înlesniri privind posibilităţile de trai ale evreilor, iar după războiul de şapte ani (1756-1763), Maria Tereza a introdus „Impozitul de toleranţă” pentru evrei.

Nu cunoaştem data înfiinţării primului cimitir evreiesc. Dintr-un document din anul 1776, în care se cere reamenajarea, îngrădirea şi paza cimitirului, reiese că acesta se afla în afara oraşului, intrarea în cimitir fiind pe strada Lebedei. Acest cimitir a funcţionat până în anul 1880.

În anul 1778 împăratul Iosif al II-lea a iniţiat noi înlesniri privind viaţa evreilor, iar după anul 1781 a emis ordonanţele de toleranţă care dispuneau şi şcolarizarea copiilor evrei în şcoli confesionale şi primirea lor în toate şcolile publice. Tot el le-a permis evreilor să muncească pământul şi să practice toate meşteşugurile şi meseriile de la care au fost opriţi până atunci. A dispus utilizarea limbii germane ca limbă oficială în locul limbii ebraice, aceasta din urmă fiind rezervată în exclusivitate slujbelor religioase. A acceptat construirea de sinagogi, fără aprobări speciale, şi i-a scutit pe evrei de obligativitatea de a mai purta semne distinctive. În 1783 le-a acordat dreptul de strămutare, precum şi libertatea de a se stabili în oraşe. În 1785 a desfiinţat vama personală şi a schimbat denumirea impozitului de toleranţă în „taxă camerală”, noţiune mai puţin discriminatorie. În 1787 a dispus atribuirea de nume germane în locul celor ebraice.

Autorităţile administrative locale au temporizat aplicarea în practică ale ordonanţelor imperiale. Astfel, măsurile privind înlesnirile comerţului pentru evrei au fost publicate în Oradea abia în anul 1786, datorită protestelor repetate ale breslelor negustorilor. În această situaţie, mulţi evrei au părăsit oraşul. Abia în 1787 s-a aprobat local munca câmpului şi construirea unor case de rugăciuni.

Ordonanţele imperiale ale Consiliului Locumteneţial privind înlesnirea vieţii evreilor, coincid cu dispoziţiile Consiliului Superior de Război din anul 1783 privind dezafectarea cetăţii Oradea. Armata nemaiavând nevoie de spaţiul de manevră din jurul cetăţii, s-a hotărât parcelarea acestui teritoriu pentru locuri de casă. Comandantul cetăţii, colonelul Georg Roth, a acordat, încă din anul 1780, locuri de casă pentru mulţi evrei, fără ca aceştia să fi avut dreptul de cumpăra imobile. În 1783 colonelul Roth s-a adresat comenduirii generale din Bratislava, care a aprobat comercializarea parcelelor şi pentru evrei. Aici evreii au construit case de locuit, o casă de rugăciune şi o parohie. În 1786, lângă casa de rugăciune, pe teritoriul actualei maternităţi, au înfiinţat un mic spital, numit Hecdes, asemănător bolniţelor mănăstireşti şi care avea sarcina să asigure găzduire peste noapte evreilor străini şi săraci, aflaţi în trecere prin oraş şi să se îngrijească de bolnavii lipsiţi de posibilităţi materiale.

În anul 1792, noua aşezare a primit oficial numele de Subcetate, unde au trăit 46 de familii de evrei, din care 26 proprietari de casă. Localitatea Subcetate înfiinţată de evrei a devenit teritoriu independent, cu aprobarea autorităţilor militare. Judele lor a devenit judele superior evreu, având aceleaşi atribuţii ca şi judele primar al altor localităţi. De la această dată evreii din Oraşul Nou şi Olosig care înainte erau subordonaţi judelui evreu din Velenţa, Bród Samu, au trecut în subordinea judelui primar din Subcetate. Primul jude primar evreu de aici a fost Mihály Samuel, fiind urmat de Bród Samu şi alţi. Din anul 1796 şi celelalte două oraşe şi-au avut juzii lor evrei.

Funcţia de jude primar evreu s-a menţinut până în 1849, data constituirii oraşului Oradea Mare. Conscripţia din anul 1835, găseşte în Subcetate 107 familii de evrei, din care 55 proprietari pe casă.

În 1850 în Oradea trăiau 1.438 de evrei. În 1851, când s-a format Asociaţia comercianţilor şi a meseriaşilor din Oradea Mare, din cei 28 membri aleşi, 6 au fost evrei.

În această perioadă au fost construite două sinagogi mari. Prima, în stil baroc a fost dată în folosinţă în anul 1803 sub preşedenţia lui Grosz Mór şi era cunoscută sub numele de Sinagoga Veche. În 1851 s-a construit încă o sinagogă cu 1.000 de locuri, ambele fiind construcţii impunătoare ca volum şi ca stil arhitectonic, fiind situate pe locul actualei aripi noi a maternităţii.

Până în anul 1792 în fruntea obştii a stat prim-rabinul Reb. Ieremia. El a fost urmat în funcţie de Reb. Wiener Feis, iar după decesul acestuia în 1803, de eminentul Reb. Iosef Rosenfeld până în 1839. În 1842 a fost invitat în funcţie prim-rabinul Dr. David Wahrmann din Vişniţa care, pe lângă studiile rabinice superioare, era doctor in filozofie şi un bun cunoscător al limbii latine şi ebraice. După moartea lui, în anul 1852, magistratura oraşului şi a judeţului (care i-a privat pe evrei de dreptul de a-şi alege prim-rabinul) a tărăgănat numirea unui nou prim-rabin.

Prima şcoală publică evreiască din Oradea şi-a deschis porţile în anul 1786. Timp de 29 de ani, şcoala a fost condusă de învăţătorul director Friedlander S. (originar din Moravia), fiind urmat în funcţie de cantorul Laski, ei fiind ajutaţi de numeroşi învăţători de seamă. În anul revoluţiei din 1848-49 şcoala şi-a sistat activitatea. Se pare că în aceşti ani a funcţionat doar aşa-zisa Armenschule (şcoala pentru săraci). În anul 1851 din 452 de copii evrei, 386 frecventau şcoala. Din cele 18 cadre didactice, patru activau în şcoala comunitară, iar 14 în cadrul unor şcoli particulare. Paralel funcţionau şi şcolile religioase, Cheder, conduse de câte un Melamed (învăţător tradiţional). În 1857 a luat fiinţă Asociaţia Talmud Tora, care a asigurat educaţia religioasă la nivel superior. În 1853 a luat fiinţă o şcoală comunitară cu două clase, care peste doi ani a fost reorganizată în Şcoală publică superioară elementară cu patru clase.

Primul medic evreu care s-a stabilit la Oradea în 1829 a fost Grosz Fr. Născut la Oradea, Grosz Fr., doctor în medicină şi filozofie, a înfiinţat Institutul curativ al orbilor săraci, unde se acorda asistenţă oftalmologică gratuită, fără deosebire de religie sau naţionalitate. El a devenit primul director al Spitalului Evreiesc din Oradea. Menţionăm în continuare pe dr. Grosz Albert, medic şef al oraşului din anul 1852 şi medic legist al comitatului din 1866, precum şi pe doctorii Grosz Lajos, Pollák Hermann, Berkovits Zsigmond şi alţi. Creşterea numerică a locuitorilor evrei a impus înlocuirea Hekdeşului cu un spital corespunzător timpurilor, care şi-a deschis porţile în anul 1876, sub preşedenţia lui Jakab Sámuel.

În anul 1800 s-a deschis noul cimitir din Velenţa. După 60 de ani rămăşiţele pământeşti ale celor înhumaţi în vechiul cimitir din str. Lebedei, au fost strămutate în noul cimitir.

În anul 1867, anul emancipării evreilor, numărul lor în Oradea era de 6.438, reprezentând 22.4% din populaţia oraşului.

În 1870, comunitatea evreiască din Oradea s-a scindat în două. Despărţirea s-a făcut în prezenţa primarului oraşului. Prim-rabinul Landesberg a rămas în comunitatea ortodoxă; ca preşedinte a fost ales Kurlander Elias. Prim-rabinul comunităţii congresiste a fost ales Rosenberg Sándor, iar preşedintele comunităţii a devenit dr. Pollák Hermann. Comunitatea congresistă a primit, ulterior numele de comunitate neologă. Între anii 1881-1885 o parte a evreilor s-au desprins din ambele comunităţi şi au format a treia comunitate, Status Quo Ante, care urmărea restabilirea situaţiei anterioare Congresului având ca preşedinte pe Held Hermann şi prim-rabin pe Kunstadt Isac. Împărţirea evreilor în două comunităţi a abătut, pentru un timp, atenţia comunităţilor de la şcoli, de la conducerea registrelor de stare civilă de la evidenţele demografice şi altele. Totuşi unitatea evreilor din Oradea s-a menţinut prin Confreria Sacra, care a rămas unică şi comună. Spitalul fiind proprietatea Confreriei, a rămas la dispoziţia membrilor ambelor comunităţi. De altfel, spitalul a internat şi o mare parte a bolnavilor neevrei din cartierele Subcetate şi Velenţa. Între anii 1881-1911, funcţia de prim-rabin ortodox a fost deţinută de marele om de cultură iudaică Fuchs Mór. În cadrul comunităţii neologe, după dr. Rosenberg S., în funcţia de prim-rabin a urmat Kohut Sándor, mare rabin şi filolog semit, apoi pentru scurt timp, provizoriu, rabinul Schekkendorf, iar între anii 1890-1936 prim-rabinul dr. Kecskeméti Lipót.

În 1868, un anume Grünfeld Ioan a iniţiat linii de omnibus în oraş până în Băile Felix, Roth János a realizat în regie proprie reţeaua telefonică a oraşului care, la începutul secolului al XX-lea, a fost preluată de stat.

Evrei au luat parte, în mare măsură, la realizarea unei reţele comerciale moderne, care a avut legături trainice cu toate oraşele din Transilvania şi cu numeroase case comerciale din Austria, Germania, Anglia şi ţările Orientului Apropiat. Modernizarea vieţii bancare din Oradea se leagă de numele lui Reismann Mór. Din iniţiativa lui a luat fiinţă, în 1869, Hala Comercială. Primul preşedinte al ei a fost Brüll Lipót, care a deţinut această funcţie până în anul 1881. Evreii au contribuit şi la urbanizarea oraşului, nu numai prin construcţii de sinagogi şi şcoli, ci şi prin realizarea de numeroase clădiri, dintre care multe reprezintă şi azi mândria oraşului: palatul Ullmann (lângă Sinagoga ortodoxă), Moskovitz (Piaţa Uniri), Füchsl, Munk-Schönberger (str. Independenţei, ultimul demolat în 1952) şi altele, care nu numai că au fost construite din iniţiativa unor evrei, dar majoritatea lor au şi fost proiectate de către arhitecţi evrei.

În 1910 la Oradea erau 48 de medici, 10 ingineri, 6 farmacişti, 8 jurnalişti şi 29 de învăţători evrei. Dintre intelectualii de seamă ai oraşului menţionăm pe dr. Schieff Ernö, primul medic şef, director al Spitalului de copii, dr. Grosz M. iniţiatorul Dispensarului antituberculos din Oradea. Dr. Schieff a fost primul care adus în Oradea un aparat Röntgen. Dr. Berkovits René a fost medicul general al garnizoanei din Oradea, dr. Berkovits Ferencz iniţiatorul uzinei de apă din Oradea. Gerö ármin a fost comandantul poliţiei din Oradea.

Alţi evrei s-au remarcat în viaţa administrativă, precum şi în viaţa culturală Pásztor Bertalan, jurist, consilier orăşenesc, ziarist, l-a adus pe poetul Ady Endre din Debreţin la Oradea. Pásztor B., a fost şi preşedintele Asociaţiei naţionale a tipografilor. Sonnenfeld Simon a pus bazele unei tipografii care a devenit una dintre cele mai importante din Transilvania. Poetul Emöd Tamás şi scriitorii Biró Lajos şi  Miklós Jutka au făcut parte din asociaţia literară de avangardă Holnap, precum şi alţi artişti de seamă, ca pictorii Fleischer Miklós, Barát Móric şi muzicianul Reinitz Béla. Din Oradea era originar şi marele pictor Bihari Sándor.

La Oradea şi-au desfăşurat activitatea numeroşi arhitecţi evrei, contribuind la făurirea stilului secession, caracteristic arhitecturii oraşului. Unii dintre ei au fost chiar deschizători de drum, nume de rezonanţă internaţională: fraţii Vágó (József şi Laszló), născuţi la Oradea, dintre care József proiectantul palatului Naţiunilor Unite din Geneva, precum şi Komor Marcell şi Jakab Dezsö (născut la Vadu-Crişului) au proiectat palatul Vulturul Negru şi alte construcţii monumentale la Oradea şi în alte oraşe precum Budapesta, Bratislava etc.

Din iniţiativa prim-rabinului Fuchs Mór, susţinut de Ullmann Izidor, preşedintele comunităţii ortodoxe, în 1882 s-a deschis şcoala de rit ortodox. În anii următori aceasta s-a dezvoltat până la patru clase elementare şi patru clase normale. În anul şcolar 1891-92 şcoala s-a mutat în noul local, director fiind Gabel Jakab, rabin şi profesor cu renume. În 1897 şi-a deschis porţile şi şcoala elementară şi normală pentru fete.

La început comunitatea neologă nu a avut şcoală proprie. În 1868 Auschpitz Adolf, pedagog şi scriitor, a deschis la Oradea o şcoală elementară coeducaţională, particulară, cu patru clase, care în 1872 a obţinut dreptul de şcoală publică. Ea a fost preluată de Comunitatea neologă. Numeroşi copii evrei au frecventat şcoli publice, de stat, precum şi şcoli particulare.

În 1878 Comunitatea neologă a construit o sinagogă monumentală în centrul oraşului (str. Independenţei), cu o capacitate de peste 1.000 de locuri. Impozantă cu o cupolă centrală uriaşă, care domină şi azi imaginea centrului oraşului, este construită în stil neomaoric, fiind proiectată de arhitectul oraşului Busch David şi construită de Rimanóczy Kálmán (tatăl). Fresca contemporană a sinagogii a fost executată de Horovitz Mór, pictor din Kosice.

În anul 1890 s-a construit, după proiectul lui Knapp Ferencz şi sub conducerea arhitectului Bach Sándor, o nouă sinagogă ortodoxă, tot în stil neomaoric în cartierul Oraşul Nou. În anul 1908, în curtea sinagogii s-a construit o a doua sinagogă (Sas Chevra) după proiectul lui Incze Lajos.

Până în anul 1905 spitalul a fost reconstituit şi extins la 80 de paturi. Confreria Sacra, împreună cu cele două comunităţi evreieşti, nu au rămas străine nici de asistenţa medicală destinată locuitorilor de altă credinţă din oraş. Astfel, la construcţia primului spital de copii (pe actuala str. Gen. Magheru), acestea au contribuit cu 2.000 de coroane.

În 1889 Comunitatea neologă a deschis un nou cimitir în complexul de cimitire Rulikovsky (azi Cimitirul Municipal). În anul 1910, în preajma primului război mondial, numărul evreilor din Oradea era de 15.155, reprezentând 23,6% din populaţia oraşului.

În campaniile militare din primul război mondial evreii din Oradea au participat în număr proporţional cu numărul lor. Localurile şcolilor, precum şi spitalul evreiesc au fost puse la dispoziţia armatei. Comunităţile evreieşti, împreună cu organele lor caritate au organizat ajutorarea familiilor rămase fără sprijin. Comunitatea neologă a înfiinţat un orfelinat pentru copiii celor căzuţi în lupte, în care, spre sfârşitul războiului au fost plasaţi şi copiii care au supravieţuit pogromurilor sângeroase din Galiţia din anul 1918 şi care au fost aduşi la Oradea. În timpul războiului a funcţionat cantina populară rituală a Comunităţii ortodoxe, unde a fost primit orice nevoiaş fără deosebire de religie sau naţionalitate. În anul 1915, când armatele ruse au ocupat Galiţia şi Bucovina, cu ajutorul organelor româneşti din Moldova, s-a refugiat la Oradea Reb. Israel Hager, rabinul din Vişniţa, împreună cu anturajul său. Prezenţa rabinului din Vişniţa la Oradea a atras aici un mare număr de evrei, adepţi ai hasidismului, din Maramureş, Rusia Subcarpatică, Bucovina şi Galiţia.

Noul guvern Károlyi Mihály al Republicii ungare a numit, la sfârşitul lui 1918, în fruntea judeţului Bihor pe prof. univ. ágoston Péter, cunoscut antisemit. În perioada dezmembrării monarhiei austro-ungare şi a constituirii statelor naţionale central-europene, evreimea din fosta monarhie şi-a pus şi ea problema identităţii sale naţionale. În Oradea, evreii ortodocşi – cuprinşi în mai mică măsură în procesul de asimilare din perioada liberală a Ungariei – s-au orientat în special spre organizaţia Mizrachi, constituită la Oradea, imediat după instaurarea administraţiei române. Sub acelaşi nume începând din anul 1921, aceştia au editat un săptămânal care se axa pe apărarea intereselor minorităţilor naţionale evreieşti şi construirea noului cămin pe baze religioase. Ideile propovăduite de această organizaţie s-au extins repede printre credincioşii, care sub numele de Partidul Naţional Evreiesc, un partid comunitar, au obţinut majoritatea absolută în alegerile comunitare din anul 1920 şi a rămas în fruntea comunităţii până în 1932.

Alături de şcolile comunităţii ortodoxe, în anul 1920, la intervenţia Asociaţiei Naţionale a Evreilor din Transilvania, s-a aprobat înfiinţarea Liceului Evreiesc. Comitetul şcolar îl avea în frunte pe dr. Konrád Béla. Acest liceu a funcţionat până la deportarea evreilor. Alături de programa analitică a şcolilor de stat, în liceu s-a predat limba ebraică şi istoria evreilor, ceea ce a dirijat în mare măsură interesul elevilor în direcţia solidarităţii naţionale evreieşti. Prin recrutarea unui corp didactic deosebit de valoros şi exigent, în frunte cu prim-rabinul dr. Kecskeméti Lipót (al cărui nume îl purta liceul) şi profesorii dr. Szilas Izidor, Salamon Ernö, dr. Simonyi Ernö, Anca Sabin, dr. Gheorghe Sofronie, Péter Gyula, Domuţa Gheorghe, Kelemen Iszó, Iuliu Schapira, şcoala a instruit 24 generaţii de absolvenţi. Absolvenţii acestuia, supravieţuitori ai Holocaustului, se întâlnesc şi azi, din doi în doi ani, în Israel.

Sub preşedenţia lui Leitner Lázár, Confreria Sacra a extins Spitalul evreiesc prin înfiinţarea unei Maternităţi şi prin deschiderea de noi secţii ORL, oftamologie şi laborator. În 1928 Comitetul femeilor evreice şi Uniunea femeilor pentru sprijinirea spitalului (TEALA), au deschis în cadrul spitalului un cămin de bătrâni. S-a extins orfelinatul de băieţii şi   s-a înfiinţat un cămin de ucenici. În locul vechii case rugăciuni din Piaţa Capelei, Comunitatea ortodoxă, a construit un templu impunător. În 1926 s-a deschis noul cimitir ortodox.

Munca creatoare şi strădania evreilor, precum şi caracterul liberal al noii administraţii româneşti, a dus la dispariţia neîncrederilor reciproce, dispariţie care a avut drept urmare înviorarea economică a oraşului, la care au contribuit în bună măsură şi evreii.

Pe măsură ce fascismul câştiga teren în Europa, dar mai ales după apariţia legilor antievreieşti din Ungaria, cele două comunităţi şi-au strâns rândurile, lăsând la o parte diferenţele ideologice. Numărul evreilor în această perioadă era de circa 25.000 de suflete.

În urma Dictatului de la Viena evreii din Oradea au fost loviţi pe neaşteptate de legi rasiale introduse în Ungaria încă din anii 1938-39.

În vara anului 1941, Oficiul pentru controlul străinilor (KEOKH) a dispus strângerea evreilor de cetăţenie străină (polonezi, austrieci, cehi etc.). Evreii refugiaţi din străinătate şi stabiliţi în Oradea cu mulţi ani în urmă, au fost arestaţi împreună cu familiile lor. Cei arestaţi au fost transportaţi, în condiţii inumane, în Polonia unde, după ce au fost predaţi administraţiei germane, au fost exterminaţi la Kamaneţ-Podolsk.

Bărbaţii între 18-45 de ani au fost concentraţi pentru muncă forţată. Detaşamentele formate au fost trimise în Ucraina, în zona operaţiunilor militare, fără arme. În detaşamentele de muncă forţată pentru evrei s-a instaurat de la început un regim de o sălbăticie extremă. Mii de oameni îmbrăcaţi în haine civile, slab hrăniţi, au fost supuşi la munci grele, sub un tratament inuman din partea unor ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi, special instruiţi pentru torturarea celor din detaşamentele de muncă forţată.

Odată cu ocuparea Ungariei de către armata germană, la 19 martie 1944 încă din prima zi evreilor li s-a interzis să părăsească localitatea de domiciliu. Toţi cei care au fost găsiţi în drum spre casă, în trenuri, în gări, au fost arestaţi şi internaţi fără să mai poată lua legătura cu familia. Dispoziţiile antievreieşti au fost înăsprite, urmărind înlăturarea totală a evreilor din viaţa economică şi socială. La 31 martie 1944, Gestapoul a rechiziţionat Spitalul Evreiesc, precum şi o serie de locuinţe evreieşti cu tot inventarul lor.

La 5 aprilie 1944 s-a dispus obligativitatea purtării semnului distinctiv al stelei galbene de către evrei. O zi mai târziu au avut loc arestări masive, care au continuat şi în zilele următoare sub acuzaţia că evreii „au sabotat eforturile de război”. Printre cei închişi au fost dr. Adorjan Emil, preşedintele societăţii anonime Vulturul Negru, Leitner Nándor, fratele preşedintelui comunităţii ortodoxe, dr. Váli Péter, erou al primului război mondial, numeroşi funcţionari, ziarişti etc. La 16 aprilie 1944 s-a dispus prin hotărâre guvernamentală sechestrarea tuturor averilor evreieşti. Nimeni nu putea reţine mai mult de 3.000 de pengö. În ziua de 17 aprilie 1944 au fost închise şi sigilate toate magazinele evreieşti, mărfurile fiind confiscate. La 21 aprilie Sinagoga veche din Subcetate a fost rechiziţionată şi transformată în cazarmă pentru trupele germane. Ziarele aţâţau spiritele împotriva evreilor.

În ziua de 26 aprilie 1944, Consiliul de Miniştri al Ungariei a adoptat ordonanţa privind rechiziţionarea locuinţelor evreilor şi desemnarea unui nou domiciliu pentru ei. Tot atunci Consiliul de Miniştri a hotărât trimiterea în Germania, la cererea germanilor, a 50.000 de muncitori evrei, împreună cu familiile lor. Aceste ordonanţe prevesteau înfiinţarea Ghetoului şi deportarea evreilor, în vederea soluţionării finale  a „problemei evreieşti”.

Evenimentele îşi urmau cursul cu rapiditate. La 3 mai 1944 sute de afişe – semnate de Gyapay László, adjunctul primarului – anunţa populaţia evreiască a oraşului despre înfiinţarea Ghetoului şi limitarea ieşirii pe străzi la o oră pe zi, între orele 9 şi 10 a.m. O sută de comisii, repartizate pe cartiere şi străzi, au împânzit oraşul, au pătruns în casele locuite de evrei şi au somat locatarii să-şi părăsească căminele, putând să ia cu ei un bagaj de maximum 50 kg de persoană. Banii, ceasurile de mână, stilourile, până şi ultima verighetă au fost confiscate pe loc. Ziarul Estilap, din 4 mai 1944 a anunţat că: „Ghetoul din Oradea va avea 30.000 de locuitori...” şi „Mutarea evreilor se va face probabil în patru zile.”

Ghetoul desemnat evreilor orădeni avea o suprafaţă de 130 iugăre cadastrale, teritoriu extrem de redus faţă de numărul populaţiei închise aici, aceasta însemnând concentrarea a 15-16 persoane într-o cameră. Aceasta a inclus străzile din jurul Sinagogii mari ortodoxe, zona cel mai dens locuită de evreii cei mai săraci. Împrejmuit cu un gard de scânduri de doi metri înălţime, Ghetoul a fost închis şi păzit cu stricteţe. În afară de acesta, la Oradea a mai funcţionat încă un ghetou, în Cazarma Crişului, cel al măturătorilor de stradă, precum şi în jurul acestuia, unde, sub cerul liber, a fost amplasată populaţia evreiască din provincie, în jur de 8.000 de oameni.

La data de 10 mai 1944 comanda Ghetoului a fost preluată de jandarmerie. Comandantul Ghetoului a fost locotenentul-colonel Vitéz Péterffy Jenö, secondat de căpitanul jandarmi Garay István. Regulamentul de ordine interioară al Ghetoului, un adevărat regulament de lagăr, a sporit şi mai mult suferinţele şi umilinţele obştii evreieşti, lovind din plin în demnitatea ei umană. Perioada cea mai dramatică din viaţa celor închişi în Ghetou a început odată cu înfiinţarea oficiului de anchetă al jandarmilor, numit pe scurt „Dréher” (fiind instalat în birourile fabricii de bere Dréher-Haggenmacher). Anchetarea evreilor în scopul de a stoarce eventuale declaraţii sau mărturisiri privind numele unor cetăţeni creştini la care ar fi lăsat valori pentru păstrare, au fost făcute de către anchetatori care au folosit metode de torturare rafinate şi bestiale. Oamenii au fost schilodiţi, mulţi omorâţi şi numeroşi s-au sinucis în timpul anchetei de teama unor noi torturări. Anchetatorii nu au ţinut cont de prestanţă socială, vârsta sau sexul victimelor, printre mulţi alţii fiind „anchetaţi” şi părinţii preşedintelui Comunităţii ortodoxe, în vârstă de peste 80 de ani. Însuşi Leitner Sándor a fost reţinut timp de 13 zile cerându-i-se, fără succes, să alcătuiască o listă a evreilor înstăriţi.

Înghesuiala din Ghetou, degradarea condiţiilor de igienă, şi aşa minime, întreruperea curentului electric, teama permanentă de a ajunge pe mâna călăilor din camerele de tortură, au dus la o stare de decepţie extremă în rândurile evreilor. În aceste condiţii, autorităţile au lansat un zvon: evreii din Ghetou vor fi concentraţi într-un oraş-ghetou undeva în Ungaria, dincolo de Dunăre, unde vor fi asigurate condiţii de lucru şi un trai mai acceptabil. Induşi în eroare în felul acesta, oamenii au fost liniştiţi, preocupaţi fiind de pregătirile de drum. Înşelaţi în repetate rânduri, ei nu şi-au dat seama că închiderea în Ghetou nu a avut un scop în sine. Aceasta constituia doar un mijloc de a-i concentra fără panică, de a-i linişti, de a limita încercările de evadare şi de a-i ţine, până la deportare sub supravegherea jandarmeriei.

La 25 mai 1944 a început evacuarea Ghetoului. Între 25 mai şi 3 iunie 1944, au fost ridicaţi în mod planificat, zilnic câte 2.500-3.000 de evrei şi deposedaţi de toate bunurile lor. Evacuarea evreilor din Ghetou  s-a făcut prin strada Sucevei (denumită după război Str. Martirilor Evrei), în parcul Bălcescu unde au fost înghesuiţi câte 70-80 de persoane în vagoane pentru transportul vitelor. După o călătorie de 4 zile în vagoane ferecate, nemâncaţi, fără apă, lipsiţi de minimele condiţii de igienă evreii au fost predaţi germanilor din Kosice, şi duşi mai departe în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Ajunşi aici, doar aproximativ 10% din cei sosiţi au fost selecţionaţi – temporar – pentru muncă, restul au fost imediat gazaţi şi arşi. Evreii din Oradea au fost nimiciţi spre sfârşitul perioadei de funcţionare a Auschwitz-ului. Nu s-a păstrat nici o statistică cu privire la numărul evreilor care au pierit în camerele de gazare şi a celor morţi în diverse lagăre de muncă, dispersate pe teritoriul Europei ocupate de germani. Cert este că din evreimea de altădată, după război s-au întors în Oradea aproximativ 2.000 de supravieţuitori ai lagărelor şi ai detaşamentelor de muncă, trimise încă în anii anteriori în Ucraina. Nimicirea comunităţii evreieşti din Oradea a fost prezentată în numeroase lucrări, semnate de Leitner Sándor, dr. Nyisli Miklós, Katona Béla, Simon Magda, Zsolt Béla, Rózsa ágnes, Heyman éva, Mózes Teréz.

La data eliberării oraşului, la Oradea s-au găsit foarte puţini evrei. Alături de cele 16 familii exceptate de legile rasiale s-a mai găsit un efectiv de 450 de bărbaţii, care făceau parte din două detaşamente de muncă 110/64 şi 110/66 – aduşi la Oradea pentru deservirea unităţilor de apărare antiaeriană, precum şi acei câţiva care s-au ascuns sub diverse forme. Apoi, încetul cu încetul au apărut cei întorşi din refugiu, din nordul Ardealului, precum şi supravieţuitorii lagărelor de exterminare şi ai detaşamentelor de muncă. Evreii, slab îmbrăcaţi erau sleiţi de putere, fără locuinţă, fără mijloace de existenţă lovindu-se de acute griji materiale, spirituale şi morale. Necesitatea rezolvării neîntârziate a problemelor de întrajutorare a dus la crearea unei instituţii denumită Gruparea Democratică Evreiască. Aceasta s-a îngrijit, în afară de primirea şi înzestrarea cu strictul necesar a celor întorşi, şi de reintegrarea lor în viaţa normală, în recâştigarea demnităţii umane. Din această instituţie s-a desprins o organizaţie specială denumită DEFAB (Deportáltak Felkutatására Alakult Bizottság – Comitetul pentru Depistarea Deportaţilor), care sub preşedenţia dr. Ludovic Karl, şi-a propus depistarea şi aducerea acasă a supravieţuitorilor lagărelor. În condiţiile în care mersul trenurilor nu era încă restabilit, cu sprijinul guvernului, au fost organizate şase curse cu trenul în Polonia. Ruta trenului a fost  Oradea – Cracovia, de unde, cu camionul, au fost cercetate lagărele de concentrare din împrejurimi, inclusiv Auschwitz-ul. Pe această cale s-au întors 4.500 de supravieţuitori ai lagărelor, originari din Ardealul de Nord.

Gruparea Democratică Evreiască a acordat o atenţie deosebită tinerilor rămaşi fără părinţi, fără vreo pregătire profesională. Cu ajutorul organizaţiilor de femei şi a altor subsecţii speciale – cu sprijinul J.D.C. (Joint Distribution Comittee), organizaţie de caritate americană – s-a constituit un cămin de fete pentru 70 de tinere şi unul pentru 100 de băieţi. De asemenea s-a înfiinţat o şcoală ORT  (Organization, Reconstruction, Travail) în localul fostului liceu evreiesc, unde 150 de tineri şi-au însuşit diverse meserii (tractorist, lăcătuş, soră medicală, dactilografie etc.) Pe moşiile unor evrei care nu s-au întors, au fost organizate patru staţii de recalificare agricolă. Pe plan cultural s-a deschis şcoala evreiască pentru copiii celor veniţi din sudul Ardealului, s-a înfiinţat o bibliotecă, Universitatea de vară, organizaţia IKUF pentru promovarea limbii idiş etc. În 1945 Gruparea Democratică Evreiască a aderat la Comitetul Democrat Evreiesc, înfiinţat la nivel naţional la 22 iunie 1945, continuând activitatea în cadrul acestuia până în anul 1953. Unica organizaţie reprezentativă a evreimii din Oradea a devenit Comunitatea evreiască (M).

Paralel s-a trecut la reînvierea vieţii de cult. Frumoasele sinagogi din Oradea se găseau într-o stare deplorabilă. Prima sinagogă dată în funcţie în noiembrie 1944 a fost sinagoga Sas Chevra, din curtea Comunităţii ortodoxe. În 1945 s-a reorganizat şi Comunitatea neologă sub preşedinţia medicului dr. Kecskeméti Andor, fiul marelui rabin. De asemenea au fost reînfiinţate unele din instituţiile comunităţilor: Chevra Kadişa, Spitalul evreiesc, Baia rituală, Comisia de femei şi de fete, Cantina rituală etc. Instituţiile de caritate – multe la număr – au fost unificate sub denumirea de Comitetul Unic de Asistenţă, organizat pe diferite secţii, cu sarcini concrete şi buget aparte.

După o statistică întocmită în 1946 de către Comitetul Democrat Evreiesc, numărul evreilor aflaţi la Oradea era în jur de 6.500. În acest număr intrau alături de vechii orădeni, evreii sosiţi din tot cuprinsul Transilvaniei şi Banatului, precum şi un număr de peste 1.000 de persoane refugiate din Bucovina.

În funcţia de prim-rabin, după război, a fost ales Rev. Ithak Iacov Weiss, care a ocupat această funcţie până în anul 1947, când a plecat în Israel. El a fost urmat în funcţie pentru o scurtă vreme, de Pollák Aser, acesta urmat fiind, între anii 1950-1962 de Pollák Moses. Ultimul prim-rabin a fost Schwartz Gavriel. După moartea lui, funcţia a fost ocupată doar temporar de rabini delegaţi din alte localităţi pentru celebrarea sărbătorilor mari. Primul preşedinte al Comunităţii ortodoxe a fost Edmund Grosman, urmat fiind de dr. Elémer Deutsch.

În 1948 instituţiile evreieşti: Spitalul, Baia rituală, Şcoala evreiască, Şcoala ORT, Căminele de fete şi băieţi etc., întocmai ca şi proprietăţile celorlalte culte au fost naţionalizate. Majoritatea locaşurilor de cult au fost demolate sau profanate. Încă din primii ani de după război, cele două sinagogi mari din cartierul Subcetate, inclusiv cea veche în stil baroc, precum şi sinagoga Şil Chevra din strada Cuza Vodă, au fost demolate în împrejurări insuficient cunoscute. Acestea au fost urmate de alte demolări în cadrul procesului de urbanizare, de exemplu, sinagoga Machzike Tora de pe str. Heinrich Hein. Sinagoga din Piaţa Prahovei a fost transformată în depozit de ambalaje, cea a rabinului din Vişniţa în fabrică de mobilă, iar cea de pe str. Tudor Vladimirescu în grajd (azi atelier de fierărie).

Din anul 1948, după constituirea statului naţional evreiesc – Israelul – la Oradea s-a întărit mişcarea sionistă. Un prim val de evrei a plecat în Israel. După ani grei de diplomaţie înţeleaptă, Şef rabinul dr. Moses R., a reuşit să câştige înţelegerea autorităţilor româneşti, care au permis plecarea evreilor în Israel. Din România au emigrat în Israel aproape 400.000 de evrei, între care şi marea majoritate a evreilor din Oradea.

Azi, la Oradea, cu sprijinul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti mai funcţionează trei sinagogi şi două cimitire. Comunitatea din Oradea depune eforturi pentru a asigura supravieţuitorilor Holocaustului (bătrâni, bolnavi sau persoane fără familie) o viaţă liniştită, demnă, fără griji.

Comunitatea din Oradea – care cu câteva decenii în urmă reprezenta aproape o treime din populaţia oraşului – azi, nu depăşeşte 600 de suflete, majoritatea peste 60 de ani, multe octogenare. Amintirea fostei comunităţi evreieşti – cea mai mare comunitate evreiască din Transilvania – este păstrată de monumentul comemorativ al celor pieriţi în Holocaust, realizat în marmură neagră, aflat în apropierea Sinagogii mari ortodoxe.